Tu cum te simți când ți se sugerează că nu faci suficient, că nu ești suficient de bun, că nu te implici suficient de mult, că nu te sacrifici suficient de tare. Acest INSUFICIENT ”rostit” prin alte cuvinte de părinții tăi, de mentorii tăi sunt cuvinte ucigătoare de spirit.
Sunt momente în care de la un singur cuvânt explodăm. Pare greșit și absurd să acționăm astfel, dar dacă am sta să analizăm tot ce trăiește în spatele acelui cuvânt, ne-am da seama că reacția nu numai că este firească, dar poate fi chiar justificată și într-un fel eliberatoare.
Când eram mici nu ne era permis să ne exteriorizăm așa cum am fi vrut, sau chiar dacă am fi încercat, am fi fost repede puși la locul nostru dacă deranjam. Dacă ești si tu din generația comunistă sau imediat după intrarea în democrație, știi că stilul de parenting era mai degrabă autocrat decât echilibrat sau permisiv.
Și uite așa, în sufletul copilului au început să se strângă frustrări care s-au transformat încet, încet în dureri care se activează imediat ce în viața reală trăiește un sentiment care îl aruncă în acel trecut dureros.
Dacă părinții au pus presiune pe noi să fim cei mai buni mereu și aveau mereu mari așteptări de la noi, orice grimasă, comentariu de-al lor acum, în viața noastră adultă, cu privire la un potențial eșec personal ne aruncă iarăși în durerea din trecut. Simțim că nu suntem suficient de buni, suficient de performanți pentru bunul lor plac, că nu ne străduim suficient pentru a-i putea face mândri de noi.
Mulți dintre noi avem o moștenire greu de dus. Cu cât părinții noștri au fost mai implicați și mai ambițioși în propriile lor vieți, cu atât au avut tendința de a pune presine pe noi să atingem excelența. Unii părinți au avut o pregătire mai modestă, dar au fost oameni ambițioși și și-au dorit ca ai lor copii să îi depășească, să aibă o viață mai împlinită decât a lor și au pus presiune pe copii.
În ambele cazuri, copiii au ajuns să simtă o mare presiune pe umerii lor mici și firavi și să creadă că fericirea părinților stă în mâinile lor. Dar nu era așa! Asta era o minciună!
Părinții nu ar trebui să își schimbe drastic starea de spirit, să fie dărâmați la un insucces al copilului. Copilul nu ar trebui să simtă că are o putere atât de mare asupra trăirilor părintelui, pentru că se va responsabiliza cu starea de bine a părintelui, și asta este o sarcină mult prea greu de dus pentru un copil, chiar imposibilă, ca să nu mai adaug că este chiar nedreaptă.
Sigur că orice părinte își dorește ca al său copil să fie realizat, dar când de la 10 în jos înseamnă ședință și critică pentru copil, deja se încalcă orice limită a bunului simț al situației. Când copilul este certat dacă nu poate excela la toate materiile, când este comparat cu performanța celorlalți colegi, sufletul copilului se strânge și se ascunde și uite așa începe să încolțească în mintea lui sentimentul că nu este suficient de bun, că alții sunt mai valoroși, mai competenți decât el.
Copilul capătă frică de a se afirma în fața celorlalți, de teama unui eșec, de frica de a nu dezamăgi. Ajuns la vârsta adultă iese greu din zona de confort de frica eșecului, de frica de a nu fi criticat și cum el oricum trăiște un sentiment lăuntric de inferioritate față de ceilalți, se va complace cu ce are și se va opri mult prea devreme din a-și atinge potențialul.
Deși pe termen scurt părintele își atinge scopul, reușește să îl facă pe copil să tragă tare și să performeze, pe termen lung îl amputează emoțional și îl condamnă la o viață de dubii și nesiguranțe în ceea ce privește valoarea lui.
Copilul are nevoie de multe lucruri pentru a se dezvolta armonios. În primul rând are nevoie de un climat emoțional sigur și stabil. Are nevoie să își poată exprima emoțiile, trăirile și să fie îndrumat și acceptat de părinți. Mai are nevoie de îndrumare și ajutor concret la lecții, are nevoie de propriile responsabilități în casă din soluționarea cărora să-și ia încredere că e capabil, că se pricepe, că se descurcă.
Copilul are nevoie să fie ajutat să-și descopere calitățile cu care a fost înzestrat și să și le cultive. Are nevoie să se simtă suficient de bun, iubit, chiar și atunci când nu excelează.
Noi adulții greșim la greu și nu ne mai judecăm atât de aspu cum o facem cu copiii nostri. Noi adulții nu avem perseverența să schimbăm rutine proaste care ne limitează, dar în schimb avem așteptarea ca al nostru copil să vrea cu plăcere și deschidere să lase joaca și să-și facă temele.
Cred ca ar ajuta să reflectăm puțin și să oferim mai mult sprijin concret și aplicat copiilor, fără să emitem atat de multe judecăți de valoare care să-l inhibe și să-l facă sa se simtă prost cu el însuși.
Să ne oprin din comparații cu alții și să ne bucurăm sincer de progresul vizibil al copilului nostru de acum comparativ cu anul trecut. Să încetăm să-l mai facem să se simtă inferior când nu excelează sau greșeșește.
Să le dăm aripi copiilor noștri, nu să li le retezăm cu intențiile noastre bune!
Haideți să fim mai buni și mai generoși cu noi în calitate de părinți, de bunici, și să renunțăm la credința că doar de implicarea noastră totată depinde strălucirea viitorului copiilor noștri. Să îi sprijinim, să îi îndrumăm, să le fim exemple demne de urmat, să ne dezvoltăm în propriile vieți, să îi iubim și când nu sunt perfecți și în felul ăsta sigur vom crește copii cu stimă de sine crescută capabili să ajungă adulți de succes.
Pana la urma si părinții au facut ce era de facut in actualitatea lor zilnica. Eu cred ca si noi vom greși la randul nostru. Dar e datoria fiecaruia, indiferent de unde si cu ce bagaj vine sa-si găsească drumul pentru care a fost trimis.
Consider ca in calitate de parinti ai acestor vremuri avem datoria de a cunoaste nevoile emotionale ale copiilor nostri si de a incerca sa evitam sa ii amputam emotional. Generatiile trecute nu aveau acces la informatie, dar noi nu avem nici o scuza. Sigur ca vom gresi si noi, dar sper ca nu la fel de grav, atacand stima de sine, impovarand sufletul copilului asa cum am evidentiat in tema articolului.
Un articol actual, relevant si foarte bine scris. Intradevar, parintii nostri au avut niste limitari privind accesul la informatie si posibilitatea de a se debarasa de propriul lor bagaj emotional. A merge la “psiholog” sau la “terapie” a fost de-a lungul multor generatii asociat cu a fi slab, lipsit de judecata, nebun sau a nu fi in stare sa iti controlezi singur mintea. Un proces terapeutic de calitate poate ajuta orice om dornic de schimbare sa se debaraseze de bagajul negativ acumulat in copilarie. Ma bucur ca generatiile de azi sunt mult mai receptive si mai constiente de propriile nevoi emotionale.
Draga mea Cristina, ce frumos si adevarat ai scris! Te imbratisez!
In acest proces de educație exista un echilibru fin intre identitatea personala si tot ce avem de facut zilnic si toate cerințele copiilor noștri. Cel mai sănătos mi se pare sa ai o cale in care sa fii capabil ca timp si resurse sa iei copilul cu tine, sa-l iei in aventura ta, sa-l inveti zilnic ce faci tu si pe unde ai fost. Totul este sa pastrezi cu orice preț identitatea ta si disponibilitatea pentru a putea fi cu adevărat prezent.
Da, Natalia, și eu cred ca ai nostri copii au nevoie de atentia și de prezența noastră activă alături de ei. Si că putem oferi asta odată ce am avut grijă de nevoile noastre emotionale mai înainte. Dintr-un rezervor gol al părintelui, nu mai rămâne mare lucru de dat altora, nici măcar copiilor, din păcate.