Viața vine peste noi, femeile, cu multe provocări. Examene grele, părinți exigenți, relații eșuate, prieteni falși, servicii solicitante și mai presus de toate, viața de familie cu cerințele ei dure de soție implicată în îngrijirea casei, mama full time care are grijă de toți: soț, părinți, copii, casă, job, și cât mai rămâne din timp… și de ea.
Și tragi de tine să fii prezentă în toate planurile acestea, toți au așteptări de la tine, tu tragi de tine la nesfârșit până la epuizare.
Problema e ca atunci când atingi epuizarea, tu nu te oprești să reflectezi, să te odihnești, să schimbi ceva. NU, tragi mai departe de tine până te rupi în bucăți și culmea e că nici atunci nu te oprești. Îți iei datoria atât de în serios încât simți că nu ai scăpare, că ăsta e destinul tău, să lupți să ai grijă de toți și de toate.
Și ajungi să te plângi că ai obosit, că nu mai poți, doar că bucuria de a te descărca este scurtă pentru că imediat încarci senzația de vinovăție, că îi stresezi pe ceilalți, că nu mai ești soția minunantă care poate orice, că esti o povară pentru familie, și iar ajungi să tragi de tine.
Si tragi, și tragi, și mai clachezi, dar te remontezi repede și iar tragi, tragi de tine să mai poți, tragi de tine să mai vrei ceea ce ai, tragi de tine să nu disperi, tragi de tine să rămâi întregă la minte și la suflet, și la un moment dat simți ceva extrem de dureros.
Deși ai tras în credință ca un câine, te simți judecată și chiar respinsă fix de cei cărora le-ai închinat propria viață.
Soțul îți zice ceva rece pe un ton dur care doare mai tare decât o palmă, copiii aleg să meargă la alt membru al familiei, care e mai odihnit, mai disponibil emotional, părinții te privesc cu reproș că nu ai făcut suficient pentru ei, nu i-ai ascultat suficient, nu le-ai rezolvat problemele suficient, prieteni nu prea mai ai că doar nu ai timp de distracții.
Și în momentele astea te gândești… pentru ce te-ai sacrificat atâția ani? Care sunt roadele muncii tale și cine se bucură de ele?
Oare a meritat sacrificial tău total pentru acest soț, acești copii, acești părinți, acest job? Oare merită cineva să ne vindem propria viață?
Mamele sclave copiilor, soțiile devotate până la orbire, copile dependente de părinți până la adânci bătrâneți, aceste femei sunt femei de admirat și de iubit. Sunt femei rare care merită să-și ofere ele însele ce așteaptă de la ceilalți.
Aceste femei martire merită o pauză. Aceste femei trebuie, după părerea mea, să-și reia viața proprie în mâini, să fie mai puțin mijloace de îngrijire a celorlalți și mai mult femei autentice care să se ocupe de propria viață mai înainte de a celorlați.
Aceste femei trebuie să pună stop abuzului asupra propriilor lor vieți și să își propună să trăiască de acum înainte mai autentic, mai în acord cu propriile nevoi, și cu mai multe ajutoare. De la soț, părinți, socrii, nași, bone, de la oricine altcineva.
Dragă femeie, dragă mămică, esti minunată. Gata cu sacrificiul. Nimeni nu îl apreciază cu adevărat oricum. Gata, e timpul să te regăseși, să te iubești și să te alegi.
Notează-ți ce poți face concret pentru a te ajuta. Nu te mai uita împrejur, nu mai aștepta lucruri, atenție de la ceilalți. Toți ceilalți au propriile vieți de care se preocupă, iar datoria ta este să te preocupi în primul rând de viața ta! Eu sunt aici pentru tine să te susțin, să te ascult, și să te impulsionez să nu renunți la a te căuta și la a te găsi!
