Fiecare mamă are povestea ei despre cum se simte în această ”nouă piele”. Nu putem generaliza. În funcție de cum ne-am format de-a lungul anilor, avem așteptări proprii, suntem impactate diferit și găsim soluții care sunt în acord cu felul nostru de-a fi.
Ce este cert, este că experiența asta de mamă este transformatoare. Aduce în viețile noastre un necunoscut prețios.
Vine cu iubire necondiționată autentică pe care o oferim, dar și pe care o primim de la puii noștri. Devenim totul pentru niște suflețele neajutorate și asta ne responsabilizează maxim.
Pe cât de mult suntem puse în contact cu o iubire autentică, vindecătoare, pe atât de mult suntem și scoase din zona noastră de confort în care paleta noastră de acțiuni zilnice s-a extins, s-a modificat. Înainte ne rezumam, în principiu, la nevoile noastre. Acum, în calitate de părinți trecem pe locul doi și ne creionăm programul în funcție de acest nou suflețel care pe cât e de mic, pe atât de solicitant este.
Să fii părinte este înălțător, dar și copleșitor. Renunțăm la timpul nostru de încărcare a bateriilor și asta ne face să ne pierdem ușor răbdarea și ne creează frustrare. Parcă timpul se comprimă și nu ne mai ajunge ziua întreagă nici pentru copil și nevoile lui, ale casei, darămite și pentru relaxare și conectare cu partenerul, cu familia, cu prietenii.
Somnul de noapte devine un lux. Dormim pe apucate, cu multe întreruperi care parcă ne trezesc din morți la propriu. Ne trezim că nu mai avem ochi pentru noi ca femei, nu mai punem preț la fel de mult pe îngrijirea noastră.
Fără să ne dăm seama, zi după zi ne abandonăm pe noi, în calitate de femei, pentru că prioritățile noastre s-au schimbat.
Însă cred că pe lângă datoria de a ajuta copilul, avem și o datorie față de noi însene. Aceea de a ne da timp, iubire, grijă, valoare, răbdare și recunoștință pentru sacrificiul nostru.
Nu spun cuvinte mari când susțin că mamele se sacrifică pentru puii lor. Așa facem! La început ne sacrificăm trupul care se modifică, avem stări de rău, ne transformăm la propriu fizic și emoțional. Apar fricile că vom rămâne cu un trup deformat, că nu vom mai fi atrăgătoare, că există riscul aparitiei de vergeturi, celulită. Nu mai spun de furtuna de hormoni, de frica momentului nașterii. Este foarte complicat să fii în sufletul unei femei însărcinate.
Aici partenerul de viață joacă un rol esențial. Dacă este iubitor și ne face să ne simțim atrăgătoare, acceptate și iubite și în acest context, este minunat. Dacă nu, cred ca este îngrozitor și cred ca o soluție ar fi să căutăm iubire și acceptare în rândul familiei, prietenilor…
Pe măsură ce petrecem din ce în ce mai mult timp cu copilașul și îl urmărim, îl observăm, ne conectăm cu el, ne îndrăgostim iremediabil. Iar noi femeile parcă avem în gene ca atunci când ne îndrăgostim, să devenim ”oarbe”.
Majoritatea dintre noi femeile avem tendința asta nesănătoasă de a ne îndrăgosti si a ne rezuma la un singur om din viața noastră. Punem ochii pe ”el” și nu-l mai slăbim. Ne rezumăm la ce crede el, ce simte el, ce nevoie are el, cum să fim atrăgătoare pentru el, el, el și iarăși el.
La fel procedăm și când devenim mame. Tot focusul se mută pe un alt ”el”, unul mai mic, drăgălaș, minunat. Dar cred că tot greșit este să ne aruncăm cu totul în această nouă relație de iubire.
Sigur ca este important să ne iubim copilul, patenerul, dar la fel de important este să ne iubim și pe noi însene. Așa cum așteptăm dovezi de iubire din exteriorul nostru, la fel să avem așteptări de atenție și grijă și din partea noastră către noi.
Doar din echilibrul nostru interior putem imprima echilibru și în felul în care ne trăim viața. Fără echilibru, ajungem să trăim la extrem totul și asta poate fi mistuitor și ne îndepărtează teribil de scopul nostru, acela de a da iubire familiei, de a ne simți împlinite în sânul familiei, de a fi mulțumite de viața noastră.
Dacă ne creionăm viața în jurul nevoilor și așteptărilor celorlalți, o să ne transformăm în facilitatorii vieții altora și vom uita de propria nostră viață, de propriul nostru drum și scop în viață. Nu am venit pe acestă lume doar pentru a-i ajuta pe alții, și oricum n-o putem face autentic dacă noi nu suntem bine. Cu cât trăim mai mult în povestea altora, cu atât avem mai puțin timp să trăim în povestea noastră.
Cred că fiecare dintre noi trebuie să-și găsescă propriul echilibru. Sa nu fim egoiste, dar nici martire.
Hai să devenim exemple demne de urmat pentru copiii nostri. Vrem copii independenți și fericiți? Atunci hai să vadă aceste lucruri în noi, manifestate și de noi. Da, și noi putem! Încă este timp!
Izvorul nostru de energie este iubirea pe care ne-o oferim în fiecre zi, iar copiii noștri sunt motorul vieții noastre!
.
