Mă uit în jur și conștientizez cum fiecare om pe care-l cunosc își exprimă nevoia de a fi văzut, valorizat, apreciat. Sigur că suntem diferiți și ne exprimăm diferit, dar fiecare dintre noi transmite acest mesaj într-un fel sau altul, indiferent de sex, statut, vârstă, pregătire.
Copiii mai micuți se agață de părinți. Parcă atenția pe care le-o acordăm nu este suficientă. Au atât de multă nevoie să petrecem timp cu ei, să avem ochi pentru ei. Și îi văd cum se revoltă, cum cer, cum strigă efectiv după atenție.
Adolescenții nu mai cer atenție în același fel ca atunci când erau mici, ci se exprimă altfel, prin felul în care se îmbracă, de cele mai multe ori, prin atitudinea pe care o au. Ei vor să transmită un mesaj celorlalți. Vor ca mesajul lor să fie văzut și înțeles. Caută cu ardoare compania tinerilor caresă îi înțeleagă și alături de care să se simtă acceptați cu adevărat!
Adulții au aceeași nevoie. Vor un partener de viață care să le arate afecțiune, alături de care să se simtă în siguranță. La serviciu se simt bine când sunt văzuți, valorizați de colegi, de șefi. Vor joburi, funcții, business-uri care să le demonstreze valoarea, priceperea, care în final să-i facă pe ceilalți să îi admire, să îi iubească.
Bunicii au nevoie de familia lor, de prezența oamenilor pe care-i cunosc, de afecțiune, iubire și recunoștință. Au nevoie să simtă că viața lor a contat, și că oamenii din jurul lor i-au apreciat.
Suntem atât de firavi, atât de dependenți unii de alții, atât de trecători.
Iubirea asta despre care se vorbește în religie este atât de adevărată. Are puterea miraculoasă de a topi părțile rănite și înghețate ale inimilor noastre.
Și culmea este ca iubirea nu costă nimic. Nu am nevoie să o cumpăr, ea este deja în mine. Nu mă costă nimic să o ofer, pentru că este un izvor nesecat, nu se termină niciodată.
Dacă am putea să renunțăm la orgoliile astea distructive, la frici, la a ne compara veșnic cu cele mai bune părți din oamenii care ne înconjoară, la așteptările pe care ni le-am creat, totul ar fi mai ușor.
Călătoria noastră prin viață ar fi mai plăcută și am trăi cu sens, într-o acceptare care să ne mângâie inima, nu să ne-o biciuiască.
