Nu de puține ori ni se întâmplă să ne înfuriem. Am avea nevoie să simțim că nu este nimic greșit cu noi pentru că simțim această emoție mistuitoare care ne arde pe interior, dar care și pârjolește totul în jur.
Ne înfuriem când ne simțim neputincioși, nedreptățiți, când ne e frică, când suntem copleșiți, când ne simțim nevoiți să ne călcăm în picioare propriile limite.
Unele persoane se consumă în interiorul lor, altele se exprimă violent în exterior, dar ce au comun acestea este rana care crează furtuna în mintea și sufletul nostru.
Ai sesizat că uneori este nevoie doar de un cuvânt pentru ca noi să fim gata să explodăm? Cum se poate explica asta?
Păi, uite o explicație. Când o rană veche este zgândărită, ea începe să doară. Degeaba ne acoperim rănile vizibile cu haine, ele tot sunt acolo și dacă le atingem, dor. La fel e și cu rănile sufletești. În zadar ne prefacem că nu ne pasă, că am uitat, că nu contează ce a fost în trecut. Dacă nu s-a produs o vindecare, durerea va apărea iar și iar, fără încetare.
Reacționăm când nu putem acționa. Adică instinctul de moment, ceața care ni se pune pe ochi e cea care dictează comportamentul. Se spune că între stimul și reacție este un timp în care putem alege cum să acționăm. Probabil că este adevărat, dar foarte greu de aplicat când sângele îți clocotește în vene.
Se spune că furia e bună, pentru că ne indică că ceva nu e în regulă, în jurul nostru, în ceea ce ne privește, dar că felul agresiv în care exteriorizăm furia este cel păcătos.
Multe se spun, dar până când nu reușim să ne uităm înăuntul nostru, până nu conștientizăm care este de fapt sursa durerii, vom trata doar efectele, nu și cauza în sine. Iar după ce găsim sursa durerii, urmează o altă etapă, poate și mai grea. Acceptarea și iertarea evenimentelor, oamenilor, situațiilor, ca mai apoi să vină și vindecarea.
Un proces lung, anevoios, dar care cred că merită implicarea și perseverența noastră. Fiecare dintre noi a primit o viață, un suflet și un trup pentru care este responsabil. Avem tendința de a ne regăsi mai degrabă în rolul de mijlocitori ai nevoilor exterioare: familie, copii, prieteni, serviciu. Și ne trăim viața jertfind-o, fără să o și prețuim cu adevărat, fără să o îngrijim și să o valorizăm.
Avem o datorie și față de noi, nu doar față de cei dragi. Fiecare zi trăită cu mulțumire interioară este o zi câștigată, este o zi în care am trăit, nu în care am supraviețuit.
Hai să fim cu toții mai centrați pe noi, pe propria viață și să începem să ne arătăm mai multă răbdare, iubire și grijă, și ia să vezi cum nervii își fac loc mai greu în viața noastră.
Degeaba știm, aflăm informații dacă nu și încercăm să le punem în aplicare, în viața noastră. Succes, sunt și eu pe drumul ăsta greu, dar important, alături de tine!
