Zi haotică, ”au dat turcii”

Ziua de astăzi a început mai interesant decât altele.

De ce? Pentru că de ceva timp încerc să-mi construiesc o rutină eficientă de dimineață, asta presupunând că planific de cu seară fiecare pas care trebuie făcut de cu zori.

Ca să nu mai pierd dimineața timpul alergând de colo – colo neștiind ce să fac mai repede: să trezesc toți 3 copiii, să mă spăl, să mă aranjez, să se spele ei, să fac micul dejun, ce să le pregătesc hainele, să fac pachețelul, să verific ghiozdanele, să pornesc motorul mașinii, să le prind codițe fetelor, și cât și mai câte sunt de făcut în fiecare dimineață.

Toate acestea pe fondul ticăitului ceasului pe care parcă-l și văd cum stă cu sprânceana ridicată, mâinile în sân, gata – gata să își umfle fălcuțele de aer și să scoată flăcări auditive pe urechi: ”Ați depășit ora 7 de plecare, o să stați în trafic o oră!!!”

Trezitul, pregătitul și plecatul spre școală, grădiniță au ajuns lupte în tranșee. După livrarea copiilor râd singura 30 secunde, cu satisfacția că am reușit și de data asta, deși sunt plină de cortizol de la ora 7 fără un sfert dimineața.

Dar să ne întoarcem la ziua de astăzi. Astăzi nu a fost așa, nici pe departe. În loc să mă trezesc la 5:30, ca de obicei, m-am trezit la 7 fără un sfert. Fix cu 15 min înainte să fi trebuit să plec din casă. :)) Nu știu ce s-a întâmplat. Mi-am pierdut memoria. Nu-mi amintesc dacă a sunat alarma, dacă am oprit-o. Nimic, nimic, e blanc în capul meu.

Și pentru că sunt un adult responsabil și cu soluțiile la el, ce credeți că am făcut, în contextul în care soțul e plecat din oraș. Bineînțeles că m-am mobilizat și am sunat-o pe mama! :)) Povestindu-i drama zilei, mi-am dat singură soluția. Puteam reuși ca în 10 min să trezesc copiii, să se spele, să se îmbrace și să plecăm. Zis și făcut!

Toate luminile erau aprinse, zici că defilam toți patru în lumina reflectoarelor. Eram ca la Big Brother, ca la armată: companieee – marș. Fetele au fost excepționale, nu știu cum au reușit, dar la 7 fără 2 min erau gata, la ușă. Pe Andrei l-am luat în brațe, în ciorapi și pijamale și l-am pus pe scăunelul din mașină.

La 7 punct am pornit spre școală, iluminatul stradal s-a stins, dar speranța în sufletul meu s-a aprins pentru că, iată, am reușit!

Drumul până la școală a fost tot agitat, deși plecasem la timp. Adrenalina țipa în mine. Am luat-o pe interzis, apoi m-a mustrat conștiința și m-am întors, copiii strigau:”La stânga, la dreapta, ia-o pe unde o ia tati! ”

Eu luam decizii pe secundă, aglomerație mare, zici că mergeam toți la manifestație sau la război. De fapt, fiecare dintre noi avea propriul maraton lent de dus în aglomerația din oraș. Mașinile trec milimetric una de alta, skilurile de șofer își spun cuvântul. Încarc și senzația de mulțumire că mă descurc foarte bine, dar ies repede din miraj, că lângă mașina mea se claxonează. Doi șoferi mai – mai să se strângă de gât. Ce să zic, o plăcere! :))

Am ajuns la școală la timp, dar presiunea încă era în organismul meu, în mintea mea. Am parcat jalnic pe un colț de stradă, copiii trăgeau de uși să deschidă, zici că ne fugărea ursul, Doamne Dumnezeule, acum râd, dar atunci eram toți înspăimântați.

Pe lângă noi trec aproape fugind un bunic cu nepoții. Îi cunosc și strig: ”Staaați, vă rog, luați și fetele, să traverseze împreună cu dumneavoastră.”Și bunicul se grăbea, avea proria cursă de finalizat.

Andrei a rămas în mașină cu mine, ne-am uitat unul la altul, am respirat și deși copilul voia un ștrudel, i-am spus: ”N-avem timp mami, ne grăbim!” si am luat-o din loc cu o nouă presiune pe umeri.

Băi frate, așa ceva nu cred că e chiar normal și ok. Râdem, glumim, dar cred că mă întorc la rutina mea de dimineață în care mă trezesc în plac, deși mult mai devreme, dar cu o altă energie.

Și cumva trebuie făcut să mai scăpăm de turcii ăștia imaginari care vin să ne cotropească, că inimioara asta din pieptul nostru nu are nevoie de șocurile astea inutile și aproape zilnice pe care i le administrăm.

Cam așa e la mine. La voi cum e?