Ne place cine am devenit?Dacă da, ce e frumos la viața noastră? Și dacă nu, ce ne frământă? Oare nu percepția noastră este cea care ne trăiește viața?
Ochelarii cu care vedem lucrurile devin stăpânii noștri, nu-i așa?
Până acum ne-am trăit viața în acord cu ce am învățat să prețuim, în concordanță cu ce am ales să manifestăm în viața noastră. Dar… până când rămânem cine suntem acum? În fond și la urma urmei, suntem niște simpli oameni.
Dacă facem un exercițiu simplu, de a ieși afară, la soare, într-un loc în care nu se holbează nimeni la noi, și închidem ochii, simțim doar greutatea propriului corp și lumina care încălzește pielea, o să realizăm ceva magic.
Suntem niște foști copii care acum au crescut. Cu ajutorul minții noastre am asimilat informații pe baza cărora acum trăim, ne câștigăm existența, ne facem familii, ne cumpărăm case, mașini, haine, facem alți copii care depind de noi.
Deci din simpli oameni, ajungem să avem roluri în societate care ne mută focusul de la noi înșine către ce avem de oferit altora. Și ăsta nu ar fi un lucru rău în fond, pentru că ne încărcăm când oferim. Dar când ajungem să facem doar asta, să ne îndreptăm atenția doar către nevoile altora (job, familie, copii, casă), ne părăsim pe noi înșine. Tragem de noi în toate părțile și ajungem să nu ne mai placă de noi dacă nu suntem ca un arc, veșnic în acțiune, veșnic eficienți.
Dar când stai în raza soarelui, doar tu cu tine, îți dai seama că ești un simplu om, un om care poate și-a luat poate prea multe angajamente.
Cum se poate să ajungem să ne uităm în oglindă și să avem așteptarea de a vedea o altă față, aceea pe care o avem cu 10 – 20 ani în urmă. Unde a fost atenția noastră între timp? De ce am uitat de noi? Oare merită trocul ăsta pe care-l facem? Să ne dăm toată atenția de la noi înșine pentru a ne mulțumi egoul că merităm, că suntem performanți, merituoși, că e lună în casă, că suplinim eforturile copiilor pentru a-i proteja de… de ce? De propriile experiențe? De propriile frustrări? Îi salvăm oare așa?
Atât de brusc se pleacă din această lume. Și dacă stăm să observăm, viața continuă surprinzător de cursiv pentru familiile, companiile rămase. Atât de indispensabili ne considerăm, asta fiind și un motiv crucial pentru care ne înlănțuim singuri la jugul propriilor noastre idei.
Și care este concluzia, în cazul ăsta? Să trecem în cealaltă extremă, de nepăsare de nevoile și așteptările noastre și ale celorlalți de la noi? Cum știm când să ne oprim din goană, din a performa, din a cumpăra, din a salva proiecte, oameni, situații?
Eu încerc să stau cât mai mult în raza de soare, cu mine. Mi-a fost dor de mine! Îmi place cu mine.
Tu ce soluție găsești pentru viața ta? Te îmbrățișez!
