Într-o zi de joi, după școală, Ana-Maria stătea pe banca din fața blocului, cu caietul ei mov în brațe. Visa să facă ceva mare, ceva care să conteze, dar nu știa încă ce. Îi plăceau multe lucruri – desenul, scrisul, ajutorul oferit colegilor – dar voia să simtă că alegerile ei chiar fac o diferență.
Chiar atunci, un băiat cu o bicicletă electrică și o cască argintie s-a oprit lângă ea.
— Tu ești Ana-Maria? a întrebat el cu un zâmbet.
— Da… ne cunoaștem?
— Fratele meu e colegul tău. Mi-a povestit că ești creativă și pui suflet în tot ce faci. Eu sunt Matei. Eu și prietenii mei lucrăm la niște proiecte interesante care cred că ți-ar plăcea, în cadrul unui club! Vrei să vii să vezi despre ce este vorba?
Curioasă, l-a urmat până într-un cartier elegant, cu vile mari și grădini verzi. Clădirea clubului era luminoasă și plină de energie. Înăuntru, copiii de vârsta ei lucrau în echipe. Unii desenau planuri pentru un loc de joacă accesibil copiilor cu dizabilități. Alții pregăteau o prezentare despre energie verde.
— Nu e genul de club unde vii ca să fii cel mai bun, a spus Ioana, o fată cu ochi calzi și rochie simplă. Aici vii ca să faci ceva bun. De dragul oamenilor, nu al premiilor.
Pe perete, Ana-Maria a văzut poze cu oameni mari – doctori, inventatori, profesori, voluntari – care fuseseră invitați să le vorbească. Fiecare avea o poveste. Nu despre bani sau faimă, ci despre cum și-au urmat pasiunea și cum au fost mereu buni cu cei din jur.
— Ne inspirăm de la ei, a spus Matei. Admirăm ce au construit, dar și cum au rămas oameni simpli. Ne arată că e mai important cum ești ca om, decât ce ai.
Ana-Maria a simțit un fior. Simțea că locul acela îi vorbește. Nimeni nu-i spunea ce să facă. Dacă voia, putea propune propriul ei proiect. Toți aveau libertatea să aleagă ce contribuție vor să aducă, în funcție de ce îi pasionează.
— Eu aș vrea să fac o revistă cu povești adevărate despre oameni care schimbă lumea, a spus ea timid.
— Super idee! a spus Ioana. Tu o conduci, noi te susținem.
În acel moment, Ana-Maria a simțit că are puterea să creeze ceva real. Nu pentru o notă. Nu pentru o medalie. Ci pentru că ea voia asta. Pentru că putea.
În săptămânile care au urmat, Ana-Maria a intervievat oameni simpli cu povești incredibile: o doamnă care îngrijea câini fără stăpân, un bătrân care învăța copii să cânte la chitară, o doctoriță care mergea în sate unde nu era dispensar. Toți aveau în comun ceva: bunătatea, pasiunea și dorința de a ajuta.
Într-o zi, Ana-Maria a spus:
— Vreau să fiu și eu ca ei. Nu contează câți bani ai, ci ce alegi să faci cu ei. Sau chiar și fără ei. Câtă lumină poți să lași în urmă.
Și toți copiii din club au dat din cap, știind exact la ce se referă.
